Cum motiveaza Inalta Curte de Casatie si Justitie respingerea cererilor de conversie a creditelor in franci elvetieni la cursul din data acordarii, in baza teoriei impreviziunii

Autor: Bancherul.ro
2019-12-26 10:15

Iata cum motiveaza Inalta Curte de Casatie si Justitie respingerea cererilor de conversie a creditelor in franci elvetieni la cursul din data acordarii (inghetarea cursului), in baza teoriei imprevizunii:

"În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt recurentul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică."

Motivarea integrala a Curtii:

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 167/2019
Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2019

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16.09.2016 sub nr. x/2016 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând: să constate nulitatea absolută parţială a art. 1.2 şi 5.1 şi 5.4 din Contractul de credit nr. x/09.07.2007, care prevăd ca dobânda variabilă este compusă din "indice de referinţa LIBOR la 3 luni şi marja 4.2% puncte procentuale pe an, variabilă" şi că marja se poate modifica prin decizia unilaterala a băncii fără drept de opoziţie din partea împrumutatului sub sancţiunea obligaţiei de restituire a limitei de creditare utilizate, împreuna cu dobânzile şi comisioanele datorate până la data restituirii; să constate nulitatea absolută a art. 1.3 lit. a), b) şi c) din Contractul de credit nr. x/09.07.2007, prin care s-a pus în sarcina subsemnatului obligaţia plăţii următoarelor comisioane: a) comision de acordare 4.220 CHF; b) comision de rambursare anticipata stabilit ca procent: - pentru primii 5 ani (inclusiv): 2% plus dobânda aferenta primelor 6 luni considerate promoţionale; - după 5 ani: 2% (minim 100 euro sau echivalent USD/RON/CHF); c) comision de conversie de 3% (minim 100 euro sau echivalent USD/RON/CHF); să fie obligată pârâta să recalculeze, începând cu luna mai 2009 şi până la restituirea integrală a sumei împrumutate, dobânda contractuală aplicată Contractului de Credit nr. x/09.07.2007, cu aplicarea marjei fixe de 4,2"/, la care se adaugă indicele de referinţa LIBOR la 3 luni; să fie obligată pârâta la restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda achitată de către reclamant şi dobânda datorată în mod legal, compusă din marja fixă de 4,2% şi indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, începând cu luna mai 2009 şi până la zi, la care se va adaugă dobânda legala aferentă, calculată de la data plăţilor şi până la restituirea efectiva a acestui debit; să fie obligată pârâta la restituirea comisionului de acordare a creditului, în valoare de 4.220 CHF, la care se adaugă dobânda legală aferentă calculată de la data de 12.07.2007 (data tragerii creditului) şi până la data restituirii acestuia; să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii Contractului (09.07.2007), respectiv la cursul 1,8840 RON = 1 CHF; să fie obligată pârâta la recalcularea ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga durata a acestuia, şi să se dispună restituirea sumelor plătite în plus, la care se va adăuga dobânda legală aferentă calculată de la data achitării ratelor lunare şi până la restituirea integrală a diferenţei astfel rezultate, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 641/24.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea formulată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din Contractul de credit nr. x/09.07.2007, în varianta iniţială, art. 5.1 şi 5.4 în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica marja prin decizia unilaterală a sa şi a fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform formulei Libor la 3 luni = marja de 4,2 % pe an, iniţial convenită, de la data încheierii contractului până la data pronunţării, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăţi până la achitarea efectivă, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că în data de 09.07.2007 s-a încheiat Contractul de credit nr. x între reclamant şi pârâtă, pentru suma de 210.000 CHF.

Potrivit art. 1.2 din contract "dobânda creditului este calculata în funcţie de indicele de referinţa Libor la 3 luni şi marja de 4.2% puncte procentuale pe an, variabilă. Dobânda pentru primele 6 luni este de 0% puncte procentuale pe an şi este promoţională. Dobânda începând cu a şaptea luna se stabileşte în funcţie de indicele de referinţa valabil la acel moment şi marja băncii."

Potrivit art. 5.1 din contract, "dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată de art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţa şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţa variază cu minim 0.25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia."

De asemenea, potrivit art. 5.4 din contract,"în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rata a dobânzii va fi comunicata împrumutatului prin scrisoare împreuna cu un grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat."

Prin art. 1.3. din contract banca a impus condiţia acordării creditului de plata următoarelor comisioane:

a) comision de acordare de 4.220 CHF;

b) comision de rambursare anticipata stabilit ca procent: - pentru primii 5 arii (inclusiv): 2% plus dobânda aferenta primelor 6 luni considerate promoţionale; - după 5 ani: 2% (minim 100 euro sau echivalent USD/RON/CHF);

c) comision de conversie de 3% (minim 100 euro sau echivalent USD/RON/CHF).

Instanţa a constatat că a fost învestită cu o acţiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a reţinut în doctrină, nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilităţii unor clauze contractuale este necesară raportarea la legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, sunt aplicabile contractelor prevederile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la dată încheierii acestora, precum şi prevederile C. civ. de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

În ceea ce priveşte referirea de către reclamanţi la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, instanţa a reţinut că acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepţii, printre care nu se numără şi clauzele contestate în prezenta cauză, redând dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Tribunalul a mai reţinut dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 din care reies condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale încheiată cu consumatorul: lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Cu privire la aspectul privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, instanţa a apreciat că este îndeplinită această condiţie. Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului. Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existenţa unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci, şi nici variaţia, în unele cazuri, a cuantumului comisioanelor sau dobânzilor percepute de bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Nu în ultimul rând, nici existenţa unor proceduri interne ale băncii, care reglementează reguli privind încheierea contractelor de credit, nu fac prin ele însele dovada existenţei negocierii în cazul convenţiei particulare deduse judecăţii.

Aşadar, instanţa a analizat în ce măsură, raportat la clauzele contestate, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte clauzele privind dobânda, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanţii au contestat, în primul rând, clauzele stipulate la art. 1.2, 5.1 şi 5.4 din contract, referitoare la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 1.2 din contract, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi declarată abuzivă.

Astfel, tribunalul a reţinut faptul că prin această clauză s-a prevăzut faptul că dobânda este formată din indicele de referinţă - LOBOR la 3 luni şi marja băncii care poate varia.

Tribunalul a arătat că această dispoziţie contractuală nu este în sine abuzivă, necreând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, faptul că o dobândă ar putea fi variabilă nu duce la concluzia că aceasta ar fi automat şi abuzivă. Abuzivă este însă posibilitatea de a varia dobânda după nişte criterii cunoscute doar de către bancă, neprevăzute în contract aspecte prevăzute în articolele 5.1 şi 5.4.

Cu privire la art. 5.1 şi 5.4 din contract, instanţa a apreciat că aceste clauze îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate abuzive.

S-a reţinut deja caracterul nenegociat al contractului. Pe de altă parte, instanţa a apreciat îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de lege. Astfel, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar menţiunea că rata dobânzii poate fi modificată în funcţie de indicele de referinţă şi marjă în funcţie de decizia băncii, noţiuni care nu au fost suficient definite în cuprinsul contractului. În atare condiţii, nici reclamantul, în calitate de consumator, şi nici instanţa de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda şi nici nu se poate verifica dacă această modificare este oportună sau justificată. Prin urmare, s-a creat, contrar exigenţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Instanţa a mai reţinut că, în mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispoziţiile imperative din materia dreptului consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din materia dreptului consumatorului, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la aceste clauze, instanţa a reţinut că relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevede necesitatea unei motivaţii întemeiate. Or, aceasta presupune o detaliere suficientă în contract, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condiţiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât şi pentru instanţa de judecată. Criteriile stipulate, respectiv evoluţia pieţei financiar/bancare şi/sau a costului finanţării gestionării creditului, nu sunt clare, verificabile, ci generale.

Având în vedere constatarea nulităţii acestor clauze contractuale, instanţa a apreciat că se justifică obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate în temeiul ei. Aceasta întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus prin perceperea nejustificată a unei dobânzi suplimentare. Pe de altă parte, această măsură se justifică şi din prisma atingerii scopului legislaţiei consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă cu titlu de credit se transmite la împrumutat la momentul virării sale.

Astfel, s-a dispus obligarea pârâtei să restituie reclamantei sumele reprezentând diferenţa dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de LIBOR la 3 luni + marja de 4,2% pe an, iniţial convenită de la data încheierii contractului la care se adaugă şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data fiecărei plăţi până la achitarea efectivă.

Instanţa a apreciat legale clauzele stipulate la art. 1.3 lit. a), b) şi c, referitoare la comisioanele de acordare, rambursare anticipată şi comision conversie.

În opinia instanţei, aceste comisioane au un caracter clar şi inteligibil, nefiind de natură a determina dezechilibrul impus de textul legal anterior menţionat.

În legătură cu celelalte susţineri ale reclamantului referitoare la comisionul de acordare, instanţa reţine că este evident că pentru acordarea creditului, banca efectuează diferite activităţi, de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii. În niciun caz nu se poate pretinde lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de acordare. Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că acest comision este echivalentul unor servicii.

În opinia instanţei, chiar denumirea comisionului relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului. Astfel de activităţi au caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea comisioanelor este justificată. Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoştinţă, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniştilor să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul serviciului. Prin urmare, în opinia instanţei, pentru ca acest comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lui nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, şi anume acordarea creditului. Totodată, aceste noţiuni nu au un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, astfel încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

Instanţa a dedus semnificaţia acestor comisioane pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indică fără dubiu raţiunea perceperii lor: operaţiunile circumscrise activităţilor de acordare a creditului. De altfel, nici dobânda contractuală nu a fost definită în contract, fără a se putea totuşi considera că aceasta nu are caracter clar, întrucât şi cel mai puţin avizat consumator are cunoştinţă de semnificaţia acesteia. Similar, şi noţiunile de "acordare" a creditului sunt mai mult decât clare, uşor de înţeles de către orice consumator care, în opinia instanţei, nu are niciun interes să solicite detalierea tuturor activităţilor întreprinse de bancă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu ar putea contesta caracterul justificat al cuantumului comisioanelor în raport de valoarea reală a serviciilor efectiv prestate.

Cu privire la comisionul de convertire, prevăzut de art. 1.3 lit. c) din contractul de credit, acesta este datorat în cazul modificării condiţiilor de creditare, respectiv valuta creditului. Valoarea acestui comision a fost determinată prin chiar contractul de credit, făcând obiectul unei informări corespunzătoare a împrumutatului. În cazul comisionului în discuţie, prin motivarea cererii de chemare în judecată nu s-au relevat aspecte care să conducă la declararea caracterului abuziv al clauzei ce-l prevăd.

Referitor la comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de art. 1.3 lit. b) din contract, tribunalul a reţinut prevederile art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 (modificată prin Legea nr. 288/2010), conform cărora consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligaţiile sale care decurg dintr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere constând în dobânda şi costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate şi data prevăzută pentru încetarea contractului de credit. Potrivit alin. (2), dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiţionat de plata unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate. Art. 67 prevede dreptul creditorului la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv în caz de rambursare anticipată, o astfel de compensaţie nu poate fi mai mare de: a) 1% din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an; b) 0,5% din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.

Ca atare, în privinţa clauzei art. 1.3 lit. b) operează dispoziţiile legale citate, care se aplică şi în situaţia contractelor de credit în curs de derulare, astfel cum dispune în mod expres art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Clauza fiind de drept modificată conform art. 67 din O.U.G. nr. 50/2010, în prezent neputându-se percepe acest comision decât în condiţiile dispoziţiilor legale citate.

Însă pentru trecut această clauză este valabilă, la momentul încheierii contractului nefiind nicio dispoziţie legală care să interzică acest comision.

Prin urmare, în privinţa acestor clauze, acţiunea este neîntemeiată.

Instanţa a apreciat nefondată şi cererea de stabilire (îngheţare) a cursului valutar la momentul semnării contractului. Din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Aşadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, indiferent de modul în care ar fi calificat contractul, comutativ sau aleatoriu. Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Reclamantul a invocat faptul că riscul valutar este suportat doar de către împrumutat, însă acesta se raportează la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională. Dacă situaţia ar fi fost în sens invers, respectiv dacă ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă. Astfel, nu se poate considera că există un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului conform cărora pârâta nu le-a asigurat o informare corespunzătoare, la momentul încheierii contractului de credit, cu privire la riscul valutar. Variaţia cursului valutar este o noţiune general cunoscută chiar şi de către cel mai puţin avizat consumator. Este de notorietate că valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda naţională, iar cauzele sunt multiple şi greu predictibile.

Deşi profesionistului îi incumbă obligaţia de informare corespunzătoare a consumatorului, exigenţele la care este supus acesta trebuie păstrate în limite rezonabile. Astfel, nu se poate pretinde unui operator economic, care oferă pe piaţă un anumit produs sau serviciu, să consilieze clienţii în sensul necontractării acestui produs sau serviciu, întrucât scopul oricărui operator economic este acela de a produce profit, de a-şi comercializa produsele sau serviciile. Prin urmare, în opinia instanţei, a avut loc o informare suficientă a reclamantului prin stipularea în contract a clauzelor conform cărora orice plată se va face în moneda creditului şi prin notorietatea de care se bucură noţiunea de risc valutar, neputându-se impune pârâtei obligaţia de a-şi consilia clienţii în sensul neacceptării unei oferte de credit aflate în portofoliul său de servicii, în condiţiile în care acordarea creditelor în valută nu a fost şi nici nu este interzisă de lege.

Totodată, reclamantul s-a mărginit în a susţine că pârâta avea cunoştinţă la data încheierii convenţiei de credit despre modul în care va evolua cursul leu - CHF, însă nu a produs nicio dovadă în acest sens. Simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată. Revenea reclamantului obligaţia de a dovedi că, în cauza de faţă, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite. Însă, nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens, astfel încât nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiei privind reaua-credinţă a pârâtei.

A invocat reclamantul incidenţa celor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Kasler. Instanţa a constatat însă că situaţia de fapt şi cea juridică din prezenta pricină sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea respectivă. Cauza Kasler avea ca ipoteză de lucru un contract de credit în forinţi şi o clauză a acestuia care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare a data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinţi maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. În acest context, împrumutatul era ţinut să suporte diferenţele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător. Or, este evident că nu aceasta este situaţia în cauza de faţă. În cazul contractului dedus judecăţii, reclamantul a contractat creditul în CHF, i-au fost virate în cont sume exprimate în CHF şi are obligaţia de a achita ratele tot în CHF, având totodată posibilitatea de a-şi procura liber această valută.

Mai mult, în prezenta cauză se contestă de către reclamant chiar moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia esenţială a acestuia de a restitui ratele în aceeaşi monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare la vânzare şi la cumpărare.

Prin urmare, argumentele reclamantului întemeiate pe considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimate în cauza Kasler nu sunt relevante în prezenta pricină, dată fiind diferenţa între situaţia de fapt şi cea juridică.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.A. solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Şi reclamantul A. a formulat apel solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii cererii de constatare a nulităţii absolute a art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit nr. x/09.07.2007, restituirea comisionului de acordare a creditului în valoarea de 4.220 CHF la care se adaugă dobânda legală, admiterea cererii de stabilire a cursului de schimb valutar CHF la valoarea de la data încheierii contractului şi admiterea cererii de recalcularea ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga durată a acestuia, dispunând restituirea sumelor plătite în plus cu titlu de diferenţă de curs valutar şi a dobânzii legale aferente.

Analizând apelurile formulate, Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate pentru următoarele argumente:

A) Criticile formulate de apelanta pârâtă vizează soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 şi 5.4 din Contractul de credit nr. x/09.07.2007 în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica marja prin decizia sa unilaterală şi de obligare de a restitui reclamantului diferenţa dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform formulei Libor la 3 luni + marja de 4,2% pe an, iniţial convenită, de la data încheierii contractului până la data pronunţării, la care se adaugă dobânda legală.

Potrivit art. 5.1 din Contractul de credit nr. x/09.07.2007 "dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni, în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care, la data încheierii contractului, este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale […]".

Conform art. 5.4 din contract "(…) În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat. (…)".

Curtea a reţinut că, potrivit acestor dispoziţii contractuale, dobânda variază nu doar în funcţie de indicele de referinţă, ci şi în funcţie de o marjă a băncii, ea însăşi variabilă, fără a se indica, prin contract, criteriile după care aceasta din urmă se poate modifica. Astfel cum însăşi apelanta pârâtă a arătat, la 22.05.2009 această marjă a crescut cu două puncte procentuale, de la 4,2% la 6,2%, fiind menţinută astfel până la momentul întocmirii actului adiţional de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, când această marjă a devenit fixă.

În mod corect prima instanţă, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze, a avut în vedere forma Legii nr. 193/2000 în vigoare la data încheierii actului juridic.

Astfel, la data de 09.07.2007, când a fost încheiat contractul de credit, art. 4 din actul normativ avea următoarea redactare: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive."

Faţă de această redactare, susţinerile apelantei pârâte referitoare la includerea sau nu a clauzelor criticate în obiectul contractului nu prezintă relevanţă întrucât distincţia amintită este întemeiată pe forma ulterioară a Legii nr. 193/2000. Prin urmare, toate criticile apelantei pârâte care vizează excluderea clauzei privind dobânda de la analiza caracterului abuziv sunt nefondate.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei pârâte în sensul că nu este îndeplinită condiţia clauzei ne-negociate, curtea a reţinut că negocierea presupune ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Deşi apelanta pârâtă susţine că înainte de semnarea contractului i-a furnizat apelantului reclamanta forma contractului, aceasta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că aceasta din urmă a avut şi alte opţiuni decât cea de a adera în integralitate la clauza prestabilită sau de a o refuza tot în integralitate.

Opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv sau de a alege o altă ofertă de pe piaţa bancară nu echivalează cu posibilitatea negocierii, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant, care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Raportat la toate probele administrate şi, conform art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, la toţi factorii care au determinat părţile să încheie contractul de credit, Curtea a apreciat că apelanta-pârâtă nu a dovedit faptul că apelantul-reclamant a avut posibilitatea să influenţeze conţinutul clauzelor contestate şi nu doar să le accepte aşa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractului.

La conceperea clauzelor în discuţie apelantul-reclamant nu a avut nicio posibilitate de influenţare a conţinutului acestora întrucât apelanta-pârâtă a redactat oferta de contract.

Contrar opiniei apelantei-pârâte, Curtea a considerat că apelantul-reclamant nu a avut posibilitatea influenţării naturii clauzelor nici în perioada ulterioară comunicării contractului de credit şi până la semnarea acestuia.

În acest sens, trebuie avut în vedere că la dosar nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte că, în perioada precontractuală, apelantului-reclamant i-a fost comunicat vreun mecanism prin care poate obţine modificarea unor clauze contractuale.

Mai mult, apelanta-pârâtă nu a depus nicio probă din care să rezulte că apelantul-reclamant ar fi avut posibilitatea efectivă şi concretă de a modifica clauzele contractuale contestate în sensul pe care îl dorea.

În aceste condiţii, apelantul-reclamant a fost lipsit de posibilitatea unei negocieri directe şi efective a clauzelor contestate.

Totodată, faptul că un consumator a ales o anumită bancă sau că dintre mai multe tipuri de credite l-a solicitat pe cel care corespundea cel mai bine nevoilor sale ori că fiecare contract conţine date specifice fiecărui client nu reprezintă o dovadă a negocierii în concret a clauzelor în discuţie, diferenţele nefiind determinate de procesul de negociere, ci de circumstanţele personale ale fiecărui client (venituri diferite, situaţii familiale diferite etc.).

În consecinţă, conform art. 4 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în favoarea consumatorului operează prezumţia relativă a lipsei de negociere a clauzelor contractuale, prezumţie ce nu a fost răsturnată de apelanta-pârâtă prin dovada contrară în sensul că apelantul-reclamant ar fi avut, în concret, posibilitatea să modifice clauzele contractuale contestate şi nu doar să le accepte, aşa cum au fost formulate de bancă, sau să refuze să încheie contractul în forma propusă de apelanta-pârâtă.

Prin urmare, în cazul contractului încheiat între părţile cauzei, în mod corect, s-a constatat de către prima instanţă că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale de finanţare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

În prezenta cauză, contrar susţinerilor apelatei pârâte se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care banca poate modifica unilateral un element important al contractului - dobânda - aspect ce contravine prevederilor art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Or, contractul nu prevede niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii, şi, pe cale de consecinţă, procentul de dobândă aplicabil, făcând referire strict la "decizia băncii".

În acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.

Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Prin urmare, în mod corect a stabilit prima instanţă că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă, Curtea a apreciat că în mod corect a fost admis acest capăt de cerere, având în vedere principiile efectelor nulităţii, întrucât clauza abuzivă nu poate fi considerată a fi produs efecte.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a respins apelul declarat de apelanta pârâtă ca nefondat.

B) În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul A., Curtea a reţinut că au fost formulate critici cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei privind comisionului de acordare şi restituirea acestuia, stabilizarea cursului de schimb la nivelul de la momentului încheierii contractului şi restituirea sumelor de bani plătite în plus cu titlu de diferenţă de curs valutar.

Referitor la comisionul de acordare Curtea a reţinut că potrivit art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit x/09.07.2007, pentru creditul acordat împrumutatul va plăti băncii un comision de acordare de 422 CHF care se achită la data tragerii creditului.

Curtea a apreciat, contrar criticilor apelantului-reclamant, că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi relei-credinţe, cu privire la această clauză.

În primul rând, reţine că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru economic între părţi.

Aşa cum rezultă din chiar denumirea sa, comisionul de acordare este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, respectiv:

- informarea clientului

- întocmirea dosarului de credit

- analiza şi decizia cu privire la cererea de credit

- semnarea contractului de credit

- acordarea efectivă a creditului.

Toate activităţile enumerate mai sus au fost desfăşurate de către bancă în vederea acordării creditului pe care l-a solicitat apelantul-reclamant.

Ca atare, toate aceste operaţiuni nu ar fi fost executate de bancă dacă apelantul-reclamant nu formula cererea de creditare.

Nu poate conduce la concluzia că banca nu a prestat niciun serviciu în schimbul perceperii comisionului de acordare susţinerea apelantului - reclamant potrivit căreia modalitatea de calcul al acestui comision este raportată la valoarea creditului, deşi prestaţiile executate de bancă implică o cheltuială standard.

În cazul în care apelantul-reclamant consideră că valoarea comisionului de acordare este prea mare, Curtea a subliniat că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate pe eventuale argumente/susţineri/apărări prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate întrucât dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că prin clauzele referitoare la comisionul de acordare nu a fost afectată situaţia juridică a apelantului-reclamant, acesta nefiind pus într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional.

În acest sens, trebuie observat că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislaţia naţională şi al cărui conţinut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Prin această clauză nu a fost impusă în sarcina apelantului-reclamant o obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională din moment ce în art. 15 din Legea nr. 190/1999 se prevede că se pot pune în sarcina împrumutatului cheltuielile aferente întocmirii dosarului de credit şi constituirii ipotecii/garanţiilor aferente.

Or, serviciile enumerate mai sus ca fiind aferente comisionului de acordare se încadrează în acest tipuri de cheltuieli permise de art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Cu privire la dispoziţiile pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, acestea prevăd că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale".

Nu sunt incidente dispoziţiile pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât prin dispoziţiile art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1 din contract nu este stabilit dreptul exclusiv al băncii de a interpreta clauzele contractuale, ci este stabilită obligaţia apelantului-reclamant de a achita un comision de acordare.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că banca ar fi încălcat dispoziţiile pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte transparenţa clauzei referitoare la comisionul de acordare, Curtea a apreciat că aceasta este clară şi inteligibilă.

Obligaţia de transparenţă presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, prezentând o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa şi posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Curtea a apreciat că apelantul-reclamant a fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în sumă de 4220 CHF, plătibil integral la data tragerii creditului.

Valoarea comisionului de acordare şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea sa, aşa cum a fost menţionat mai sus.

Împrejurarea că în cuprinsul clauzei contractuale nu s-au detaliat demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului nu poate conduce la concluzia că apelantul-reclamant nu a avut posibilitatea să prevadă care sunt aceste demersuri.

În acest sens, trebuie observat că este absolut firesc ca banca să informeze clientul cu privire la produsele sale, să urmărească întocmirea dosarului de credit, să analizeze cererea de credit/înscrisurile ataşate, să ia o decizie cu privire la acordarea creditului, să facă demersuri pentru semnarea contractului de credit şi să pună la dispoziţie clientului creditul acordat.

Ca atare, apelantul-reclamant putea să prevadă că banca va efectua toate demersurile menţionate mai sus pentru procesarea cererii sale de credit.

În ceea ce priveşte obligaţia de informare, Curtea a remarcat că, potrivit art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 45 din Legea nr. 296/2004, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

Obligaţia de informare presupune acordarea de către profesionist a tuturor informaţiilor referitoare la caracteristicile serviciilor/produselor furnizate.

Este adevărat că în cuprinsul contractului de credit nu au fost identificate în mod expres serviciile pe care le prestează banca în vederea acordării creditului.

Însă, aşa cum a fost argumentat mai sus, apelantul-reclamant a fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare.

În aceste condiţii, Curtea a constatat că prin clauza referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nu este îndeplinită nici condiţia relei-credinţe întrucât, raportat la toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea a apreciat că existau premise ca apelanta-pârâtă să considere că apelantul-reclamant ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele referitoare la comisionul de acordare.

În acest sens, trebuie observat că banca a acţionat corect şi echitabil în stabilirea acestor clauze contractuale întrucât nu a urmărit perceperea acestui comision fără a presta vreun serviciu.

Valoarea comisionului de acordare şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea lui.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea creditului.

În consecinţă, nu se poate considera că este îndeplinită condiţia relei-credinţe prin inserarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

În concluzie, Curtea a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv şi nulităţii clauzei referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit.

În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb la data încheierii contractului, Curtea a apreciat că sunt nefondate.

În primul rând Curtea a reţinut că apelantului reclamant i s-a acordat un credit de nevoi personale în valoare de 211.000 CHF.

În al doilea rând a reţinut că potrivit art. 6.3 din contract împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare (CHF). Prin urmare, această dispoziţie contractuală reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ., aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Curtea a reţinut că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017. Astfel, în considerentele acestei decizii a Curţii Constituţionale s-a reţinut că dispoziţiile art. 1578 C. civ. au caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din C. civ. sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost acordat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă deci o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea în moneda străină.

Prin urmare sunt neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb la cursul din momentul încheierii contractului şi restituirea sumelor achitate în plus.

În primul rând, Curtea a reţinut că nu este abuzivă clauza contractuală inserată la art. 6.3 care prevede efectuarea plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv CHF.

În aceste condiţii, raportat la principiul accesorium sequitur principale, sunt neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb la cursul din momentul încheierii contractului şi restituirea sumelor achitate în plus.

Curtea a apreciat că nu se poate dispune stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii contractului de credit.

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze (pct. 73).

Această jurisprudenţă a evoluat, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene stabilind în cauza Kásler că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziţie, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conţine clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 şi să fie obligatoriu pentru părţi, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Curtea a constatat că nu există o normă naţională care să permită înlocuirea clauzei care prevede efectuarea plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul cu o dispoziţie supletivă de drept naţional şi care să aibă conţinutul dorit de apelanţii-reclamanţi.

Singura dispoziţie legală aplicabilă în speţă ar fi tocmai art. 1578 C. civ. 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit, care consacră principiul nominalismului monetar.

Totodată, nu există nicio dispoziţie legală sau vreo prevedere în Norma BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenţiei de credit.

Se mai reţine că nu există niciun text de lege care să prevadă că nu se pot acorda credite în valută şi că plăţile asumate prin convenţii de credit nu pot fi executate în valută.

În concluzie, faţă de stadiul actual al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi al legislaţiei naţionale, chiar şi în situaţia în care s-ar fi constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6.3 din contractul de credit, modificarea dorită de apelanţii-reclamanţi nu ar putea fi realizată prin intermediul instanţei, ci doar pe calea negocierii între cele două părţi contractuale.

În niciun caz nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de apelantul-reclamant, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora.

Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelantul-reclamant nu tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în defavoarea apelantei-pârâte, deşi nicio dispoziţie legală sau o clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

În concluzie, este neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF - Leu la valoarea de la momentul încheierii contractului şi implicit şi cel privind restituirea sumelor de bani rezultate din diferenţa de curs valutar.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2160 din 07.12.2017 a respins apelurile formulate de apelantul reclamant A. şi de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 641/24.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

Împotriva Deciziei civile nr. 2160 din 07.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs reclamantul A. şi de pârâta B. S.A.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentului-reclamant A. şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de aceste motive de nelegalitate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în ce priveşte soluţia pronunţată faţă de apelul reclamantului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce priveşte hotărârea instanţei de apel referitoare la solicitarea de constatare a nulităţii clauzei prevăzută de art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit şi restituirea comisionului de acordare credit, apreciază că aceasta s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Instanţa de apel doar speculează cu privire la operaţiunile întocmite de bancă în vederea acordării creditului, apreciind în mod greşit că cele menţionate de aceasta ar justifica obţinerea de către bancă a unui comision stabilit procentual la valoarea creditului.

Aceste costuri nu reprezintă costuri efectiv generate cu acordarea creditului, ci costuri ce ţin de administrarea acestuia, care ar trebui să fie incluse în preţul contractului, respectiv în dobânda curentă percepută de bancă.

Recurentul-reclamant arată că în cazul de faţă comisionul de acordare a creditului, în valoare de 4.220 CHF reprezintă contravaloarea a 2% din suma împrumutată şi văzând că prestaţia băncii pentru încasarea acestui comision nu a fost definită prin contract, apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 sunt respectate în prezenta cauză.

De asemenea, se mai arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, apreciind că prevederile art. 1.3 lit. a) din Contract sunt clare şi inteligibile, sens în care reclamantul a putut prevedea consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestui comision. Simpla menţiune de stabilire a unui comision nu echivalează cu acceptarea acestuia.

Şi condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ este îndeplinită în condiţiile în care nu se poate admite teza potrivit căreia banca a prestat către reclamant vreun alt serviciu în afara celui de redactare a contractului de credit şi virarea sumei împrumutate.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de stabilizare a cursului CHF/RON la valoarea de la data încheierii Contractului, reclamantul apreciază că instanţa de apel şi-a motivat soluţia pe argumente străine de natura pricinii.

Astfel, nu s-a solicitat restituirea sumei împrumutate în moneda naţională. A solicitat revizuirea efectelor contractului şi înlăturarea obligativităţii de suportare a riscului devalorizării monedei naţionale de către reclamant, în condiţiile în care nu a avut loc o negociere în acest sens. Prestaţiile părţilor trebuie să fie determinate sau cel puţin determinabile la momentul încheierii contractului.

În acest sens, instanţa trebuie să stabilească ţinând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) şi art. 5 din Directiva 93/13 dacă obligaţia de suportare exclusivă a riscului creşterii valorii francului elveţian în raport cu RON îndeplineşte criteriile bunei-credinţe.

Reclamantul apreciază că a făcut dovada apariţiei unei situaţii imprevizibile, ce a constat în deprecierea monedei naţionale în raport cu moneda CHF, eveniment care nu putea fi prevăzut şi a făcut extrem de oneroasă obligaţia asumată.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că restabilirea echilibrului contractual nu se poate realiza prin intermediul instanţei, ci doar pe calea negocierii.

Recurentul-reclamant invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016 pe care o consideră relevantă în speţa de faţă, cu referire la aplicarea teoriei impreviziunii. În spiritul celor reţinute de Curtea Constituţională, instanţa era ţinută să analizeze situaţia dedusă judecăţii în concret şi nu în abstract, particularitatea speţei de faţă constând în apariţia elementului imprevizibil pentru consumator al deprecierii monedei naţionale în raport cu moneda creditului, ce a generat suportarea riscului de către reclamant.

Pârâta profesionist în domeniul bancar trebuia să cunoască tendinţele economice şi financiare şi să informeze transparent şi fără echivoc consumatorii în spiritul bunei-credinţe.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-pârâte B. S.A. şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei recurată, recurenta-pârâtă arată că considerentele deciziei sunt în contradicţie cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauzele contestate au făcut obiectul negocierii dintre intimat şi bancă înainte de semnarea contractului, Banca a furnizat clientului un proiect al contractului. În acest fel, clauzele nu pot fi considerate impuse de Bancă, fiind negociate de către părţi înainte de semnarea contractului. Reclamantul a cunoscut faptul că dobânda este variabilă şi revizuibilă în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi de valoarea marjei Băncii.

Reclamantul avea posibilitatea de opţiune între alegerea între mai multe credite existente pe piaţă.

Recurenta-pârâtă în ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, arată că clauzele prevăzute la art. 5.1 şi 5.4 care reglementează caracterul variabil al dobânzii nu au caracter abuziv.

Soluţia instanţei de apel din acest punct de vedere nu este legală, având în vedere că anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 modificarea marjei nu era interzisă de legislaţia în vigoare, iar Banca a modificat marja cu două procente în momentul înrăutăţirii situaţiei economice.

Recurenta-pârâtă invocă Decizia nr. 608/2016 a instanţei supreme care a reţinut că libera opţiune a consumatorilor pentru o dobândă variabilă nu poate fundamenta existenţa unui dezechilibru semnificativ în sensul prevederilor Legii nr. 193/2000. Banca nu a modificat dobânda printr-o simplă publicare, ci a comunicat notificări individuale.

În consecinţă, nu este interzisă în sine posibilitatea Băncii de a modifica procentul de dobândă, această posibilitate fiind prevăzută în contract, iar stabilirea unei dobânzi variabile nefiind interzisă de lege.

Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu impun ca motivaţia întemeiată să fie prevăzută în contract, ci doar să existe, ea fiind adusă la cunoştinţa împrumutatului.

Ulterior intrării în vigoarea a O.U.G. nr. 50/2010 Banca a aliniat contractul la noua legislaţie, iar marja băncii a devenit fixă.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, cenzurarea soluţia instanţelor inferioare ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile legale aplicabile şi să se constate că prevederile art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit nu au caracter abuziv.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 04 iulie 2018, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, părţilor potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

Recursul recurentului-reclamant s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., fără a conţine critici explicite din perspectiva fiecărui motiv de recurs invocat, aşa încât, prin raportare la textele de lege pe care s-a fundamentat atât cererea de chemare în judecată cât şi apelul părţii, s-a analizat dacă instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi motivată corespunzător, în lumina particularităţilor speţei şi a normelor de drept material incidente în cauză.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a apreciat în sensul legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserată la art. 1.3 lit. a), clauză prin care s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligaţia de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 4220 CHF, se constată că în mod legal şi corespunzător instanţa a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze, că nemulţumirile ulterioare ale recurentului sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume nu echivalează cu o neacceptare a clauzei, cum consideră reclamantul şi, contrar susţinerilor acestuia, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 1.3 lit. a) nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurentul că acest caracter clar şi inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire dar şi raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat. În acest context se susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile de principiu potrivit cărora "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente", cum dispune art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum şi prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea condiţiilor convenţiei.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii Contractului părţilor cu nr. x/9.07.2007 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la reţinerea unor motive străine de natura pricinii şi la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, care supun atenţiei aspectele referitoare la clauza de risc valutar şi îngheţarea/stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăţilor la valoarea CHF - LEU de la data încheierii contractului, în aceeaşi manieră prezentată şi instanţei de apel, se reţine că, invocându-se asimetria informaţională a băncii faţă de recurent pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecinţa creării unui dezechilibru contractual major şi contrar bunei-credinţe, se solicită în fapt de către reclamant intervenţia instanţei pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutarea obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a reţinut în considerentele deciziei atacate faptul că prin acţiune şi apoi prin apel s-a solicitat ca suma împrumutată în monedă străină să se restituie în moneda naţională.

Cererea recurentului de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF - LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamant, şi s-a apreciat de către instanţa de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părţi implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul având atribuţia doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt recurentul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei. Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Articolul 3, alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta B. S.A. prin care se critică decizia instanţei de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greşite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reţine că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părţilor faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispoziţiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susţine că în mod eronat instanţa de apel a constatat ca fiind abuzivă clauza contractuală inserată de părţi la art. 1.2., 5.1., 5.4., privind dobânda variabilă, în speţă nefiind întrunite condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. S-a mai susţinut şi că pe fondul condiţiilor precare ale pieţei financiar-bancare, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, recurenta a fost nevoită să majoreze dobânzile aferente creditelor acordate, cu respectarea contractului părţilor în care s-a stabilit o dobândă variabilă; creştere de dobândă permisă de convenţia contestată (până la alinierea acesteia la prevederile O.U.G. nr. 50/2010) şi operată de pârâtă cu scopul de a acoperi costurile de refinanţare de pe piaţa internaţional-bancară.

Se observă că susţinerile băncii pot reprezenta un criteriu ce ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile iar nu însăşi motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Prin recursul său, banca a criticat pentru nelegalitate decizia atacată, afirmând că amintitul cost de refinanţare de pe piaţa internaţional-bancară, reprezintă motivul întemeiat cerut de legiuitor pentru modificarea dobânzii variabile iar nu doar un criteriu în funcţie de care s-ar putea modifica dobânda.

Cu toate acestea, în mod legal a reţinut instanţa de apel faptul că prin contractul părţilor nu s-a prevăzut niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii şi, pe cale de consecinţă, procentul de dobândă aplicabil, face referire strict la "decizia băncii".

Orice argumente ulterioare contractului contestat, prin care împrumutătorul vine să circumstanţieze înţelesul sintagmei "decizia băncii" se îndepărtează de scopul avut în vedere de legiuitor la alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000. Acestea nu pot suplini lipsa indicării, în concret, în contract, a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, într-o manieră clară şi neechivocă, aşa încât, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel, că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta C. S.A. (fostă B. SA) împotriva Deciziei civile nr. 2160 din 07 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Sursa: scj.ro

• Tipareste detalii
• Trimite pe mail
• Facebook
• Twitter
• Google
• Vizualizari: 6371

Comentarii

popescu
Băncile Camatare
BANCILE CAMATARE Calcul privind hotia bancilor Facem o analogie ca sa fie mai usor de inteles. Banca este o "porcarie" profesionista care vinde purcei. Ex. concret Banca iti dadea credite in 2007 - 100.000 de porci albi - la val. de 198.000 lei - la un curs de 1,98 CHF pe 30 de ani. Dobanda pe care o incaseaza este de sa zicem de 5% - respectiv vreo 50 de purcelasi albi (ps: am redus nr. porcilor sa se inteleaga mai usor) Deci pe luna trebuie sa restitui vreo 277 purcei albi (rata credit) + dobanda cei 50 de purcelasi albi. Banca nu a avut CHF cand s-a dat creditul si era obligata sa se imprumute pt a acorda acesti porci. A cumparat la un curs de 1,98 lei CHF porcii si i-a dat clientului. Acum si banca restituie porcii de unde i-a luat, deci aceeasi valuta, indiferent de curs. Pana aici ok, dar dobanda incasata de banca, adica acei 50 de purcelasi albi erau initial la un curs de 1,98 lei, iar acum este de 4,40 lei. Adica banca vinde cei 50 de purcelasi cu 4,40 lei. Initial 50 x 1,98 lei = 99 lei, iar acum 50 x 4,40 lei = 220 lei. Deci dc scadem valoarea porcilor din prezent cu valoarea porcilor de la acordare avem o surpriza. Adica 220 lei - 99 lei = 121 lei. Ce reprezinta cei 121 lei - 121 purcelasi negrii pe care ii incaseaza porcaria, adica banca. Unde erau prevazuti purcelasii negrii in contract, nicaieri. Cum se numeste in codul fiscal incasarea de venituri necuvenite .....- Deci porcaria (banca) pe langa dobanda care incaseaza in conditiile in care ti-a spus ca iti da cei mai buni porci de pe piata, in conditiile cele mai ieftine si conform clauzelor contractuale care nu au fost negociate cu niciun client, ci impuse, fara a proteja in niciun fel consumatorul ci doar pe ea in fata devalorizarii leului, nici nu vrea sa auda de renegociere - oare cum se numeste - tot o porcarie. Si ca sa fie porcaria si mai faina la ce curs iti schimba cand te duci la banca sa platesti rata fata de cursul BNR,..... cu mult mai mare ca doar in Romania misuna la tranzactii in CHF si afaceri de se fac licitatii din secunda in secunda si se si explica acest curs foarte ridicat. Asadar acea banca pe care am denumit-o la inceput "porcarie" dupa cum stim cu totii s-a purtat ca o adevarat SCROAFA cu, consumatorii. Aviz DNA, institutii abilitate, nu credeti ca ar fi timpul sa va autosesizati sa vedeti ca bancile stiau ca acest curs va exploda si si-au inselat clientii ... vezi documente Raiffeisen iesite in spatiul public prin care se adevereste ca aveau acea informatie... Astept explicatii stiintifico-fantastice din partea bancilor sa ne detalieze cum au nesimtirea ordinara sa incaseze atatia purcelasi negrii (dobanda ascunsa de altfel) in conditiile in care consumatorii sunt la pamant. Renegocierea contractului trebuie facuta in instanta si cum a decis Curtea de Apel Bucuresti intr-un caz, daca nu ma insel cu Banca Romaneasca, ratele lunare trebuiesc achitate la un curs mediu de la data acordarii pana in prezent.



Adauga un comentariu

Nume *:

E-mail *:
(nu se afiseaza pe site)
Subiect:
*
Comentariu:



Tastati codul din imagine (doar cifre)  

Adauga un comentariu folosind contul de Facebook