Curtea Constitutionala a publicat motivarea deciziei referitoare la Legea nr.77/2016 privind darea in plata, in care a stabilit ca legea se poate aplica doar daca instantele de judecata constata existenta principiului impreviziunii din Codul Civil in contractele de credite ipotecare, adica aparitia unei situatii exceptionale, precum criza financiara, care sa-l fi determinat pe detinatorul unui credit sa nu-si mai poata plati creditul.

Legea darii in plata, redactata de avocatul Gheorghe Piperea si promovata in Parlament de Daniel Zamfir, fost deputat, in prezent senator din partea PNL, prevede ca detinatorul unui credit imobiliar poate sa dea bancii locuinta si astfel sa scape de credit, chiar daca valoarea acestuia este mai mare decat valoarea locuintei, asadar poate scapa de toate datoriile. 

Legea permitea darea in plata indiferent daca detinatorul ceditului poate sa nu sa-si achite ratele, fapt contestat de banci, BNR si alte institutii, care au cerut ca legea sa se aplice doar in cazurile sociale, adica celor care au dificultati in rambursarea imprumutului.

Curtea Constitutionala a decis insa sa modifice legea, dar fara a da dreptate nici initiatorilor legii, sustinuti de politicieni, asociatii de protectie a consumatorilor si ANPC, nici bancilor, care au respins in totalitate legea, sau BNR, care a spus ca legea trebuie aplicata doar cazurilor sociale si doar celor de buna-credinta.

Curtea a gasit o solutie de mijloc, echilibrata, si anume aplicarea legii tuturor clientilor bancilor, dar cu conditia ca o instanta de judecata sa constate existenta impreviziunii, principiu stipulat explicit in noul Cod Civil, dar prevazut implicit si aplicat si in vechiul Cod din 1864, in vigoare la data acordarii creditelor ipotecare, majoritatea in euro si franci elvetieni (CHF), in perioada 2007-2008.

Totusi, Curtea a stabilit ca darea in plata este posibila doar in cazurile sociale, cand continuarea contractului de credit nu se mai justifica. In celelalte cazuri, in care se constata existenta impreviziunii, dar detinatorul creditului doreste si poate sa-si cotinue creditul, bancile vor fi obligate sa renegocieze contractele de credit, pentru a le adapta noilor conditii economice, conform principiului echitatii si in conditiile bunei-credinte.

Curtea a decis ca bancile si clientii trebuie sa renegocieze contractele de credit intrucat "echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii". Curtea mai precizeaza ca "revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate."

Asadar, aplicarea impreviziunii se face cu conditia dovedirii bunei-credinte, care inseamna, dupa cum precizeaza Curtea, ca debitorul are bunavointa sa-si achite creditul, dar este afectat de criza sau de cursul valutar, spre deosebire de cei care nu vor sa-l plateasca, desi pot.

De asemenea, legea nu se poate aplica daca locuinta a fost vanduta deja in urma executarii silite, ci doar in faza de executare silita, cand inca locuinta se afla in proprietatea clientului bancii, dupa cum a decis Curtea intr-o decizie separata. (vezi aici detalii)

"În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune", se arata in motivarea Curtii.

Curtea a decis ca este nevoie de aplicarea principiului impreviziunii tocmai pentru a justifica scopul legii darii in plata, si anume "ideea de echitate și împărțirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit."

Curtea precizeaza ca principiul fundamental al dreptului civil, denumit "pacta sunt servanda", potrivit caruia un contract trebuie executat conform prevederilor sale, care au putere de lege, principiu invocat adesea de banci si de BNR, poate fi supus unor "atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale."

Darea in plata, posibila doar cand un credit nu mai este util social; altfel se renegociaza

Modul  in care se poate aplica principiul impreviziunii este explicat acum de Curtea Constitutionala, prin motivarea deciziei publicata ieri.

Curtea spune ca "determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului.

Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice.

Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate."

Asadar, Curtea Constitutionala spune ca impreviziunea se poate aplica numai in cazul aparitiei riscului "supra-adăugat", care este un risc imposibil de previzionat de catre banca sau client si care tine de elemente ce nu puteau fi avute in vedere in momentul semnarii contractului.

Curtea mai precizeaza ca "evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit."

Intrebarea e: criza economica si deprecierea puternica a leului fata de francul elvetian sunt riscuri "supra-adugate"? Cel mai probabil. Pentru ca, spre deosebire de un profesionist, adica o banca, cei mai multi oameni nu au fost constienti de riscul aparitiei unei crize financiare si de cresterea excesiva a cursului valutar.

In acelasi timp, bancile pot fi acuzate si de faptul ca au transferat asupra clientilor intreaga povara a acestor riscuri, cel valutar si al crizei economice.

Motiv pentru care Curtea spune ca impreviziunea se poate aplica nu doar prin darea in plata a locuintei si incetarea contractului, ci si prin modificarea unui contract de credit conform noilor realitati, de exemplu prin diminuarea ratei lunare care a crescut foarte mult din cauza cursului de schimb. 

Mai mult, si poate cel mai important, darea in plata si incetarea contractului poate avea loc doar cand contractul de credit "îşi pierde utilitatea socială".

Ce poate sa insemne "utilitatea sociala"? Judecatorii vor fi cei care vor decide. Ar putea fi vorba, de exemplu, de faptul ca rata la un credit a devenit atat de impovaratoare, incat afecteaza viata normala a unei familii, iar aceasta doreste sa renunte la credit si sa paraseasca locuinta.

Pe de alta parte, un credit ar putea fi considerat ca este "util social" daca in urma renegocierii rata lunara devine suportabila iar familia poate sa o plateasca fara sa-i fie afectata viata si doreste sa ramana in continuare in respectiva locuinta.

Renegocierea contractelor trebuie facuta, in primul rand, intre banca si client, abia apoi in justitie, mai precizeaza Curtea Constitutionala.

Impreviziunea se aplica in conditiile echitatii si bunei-credinte

Curtea Constitutionala mai precizeaza ca instantele de judecata trebuie sa analizeze "cu maxima rigoare" existența situației neprevăzute (condiție obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă).

Curtea subliniaza ca principiul impreviziunii, prin renegocierea contractelor sau darea in plata, se poate aplica doar daca cele doua parti din contract, banca si client, si-au respectat cu buna-credinta obligatiile contractuale.

"Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit", se arata in motivare.

In privinta echitatii, Curtea precizeaza ca este vorba de principiul exactei compensatii si egalitatea de tratament, precum si luarea in considerare a slabiciunii unei parti contractate, respectiv consumatorul.

"De asemenea, Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă și echitatea, în condițiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului.

Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor...

...echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului.

Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sine-stătătoare, ci se condiționează reciproc.

Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă nici una dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Aşadar, echitatea, alături de bunacredinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă
între ele.

Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului."

Devalorizarea locuintelor nu poate fi singurul criteriu pentru darea in plata

Pe de alta parte, devalorizarea locuintelor dupa criza nu poate fi folosit drept criteriu de sine statator pentru constatarea impreviziunii, mai precizeaza Curtea Constitutionala, care a declarat ilegala prevederea din legea darii in plata care sugereaza acest lucru, intrucat afecteaza dreptul la proprietate.

Legea darii in plata arata urmatoarele, la art.11: "În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată".

Curtea Constitutionala arata urmatoarele: "Curtea constată că obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani, şi nu bunuri imobile. În condiţiile în care art.11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituției de credit), drept prevăzut de art.44 din Constituţie. Curtea constată că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi deci, folosit de sine stătător, este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit."

Totusi, devalorizarea locuintelor poate fi utilizat impreuna cu principiul echitatii ca parte a teoriei impreviziunii, precizeaza Curtea: 

"Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanța judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestațiilor rezultate din contractul de credit și prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziționării unui imobil."

Clientii bancilor nu pot fi despagubiti pentru ceea ce au platit in plus pana acum

Curtea Constitutionala a mai precizat ca darea in plata sau renegocierea contractelor conform principiului echitatii nu poate afecta prestatiile de pana acum, ci doar de acum inainte. Cu alte cuvinte, desi o instanta de judecata constata ca un client al unei banci a platit pana acum o rata mai mare decat ar fi trebuit, de exemplu din cauza cursului valutar, modificarea ratei, conform principiului echitatii, se va face doar pe viitor, clientul neputand sa-si recupereze banii platiti in plus pana acum.

"Odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului", a precizat Curtea Constitutionala.

Decizia Curtii nu se aplica la creditele noi

Mai trebuie precizat ca deciziile Curtii se refera doar la contractele de credit incheiate inainte de intrarea in vigoare a legii privind darea in plata, intrucat acestea au fost dosarele contestate de banci, ceea ce inseamna ca in cazul contractelor incheiate dupa intrarea in vigoare a legii, adica in acest an, darea in plata se poate aplica asa cum prevede legea. Cel putin pana cand va aparea un nou caz contestat la Curtea Constitutionala vizand contractele mai noi, dupa intrararea in vigoare a legii. 

Cum explica impreviziunea Curtea Constitutionala

94. "Examinând Legea nr.77/2016, Curtea constată că aceasta are drept obiect reglementarea acelor situații apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute obligațiile asumate prin contractele de credit. Astfel, potrivit Expunerii de motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate și împărțirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit.

Prin urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate. Pentru a realiza această operațiune, Curtea trebuie să determine conținutul principiului menționat.

Potrivit acestui principiu fundamental al dreptului civil, odată încheiat valid, contractul trebuie să fie executat în deplină conformitate cu cuprinsul său, prevederile contractuale impunându-se (cu putere de lege) atât părților (și, după caz, succesorilor în drepturi), cât și instanțelor judecătorești și organelor chemate să asigure executarea silită.

Acest principiu îşi găsea temeiul în art.969 din Codul civil din 1864, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putându-se revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

El este în strânsă legătură cu teoria voluntaristă a autonomiei de voință, potrivit căreia, individul liber creează dreptul, voinţa sa fiind suficientă pentru a explica efectele de drept ale unui act juridic.

Voința este autonomă, deoarece ea singură și independentă are forța de a genera actul juridic, cu efectul că dreptul obiectiv doar confirmă forța juridică a voinței individuale.

Cu alte cuvinte, efectele contractului constau în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi de obligaţii civile în condiţiile aplicării regulii pacta sunt servanda (forţa obligatorie a contractului).

Astfel, părţile sunt obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă contractul încheiat în condiţiile legii aplicabile. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele contractului astfel încheiat pot fi modificate o reprezintă tot acordul părţilor, ca o expresie a autonomiei lor de voinţă.

Însă, regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale. În acest context, Curtea urmează să verifice dacă legea criticată amenajează autonomia de voință a părților în sensul soluționării situațiilor menționate mai sus.

95. În acest sens, Curtea reţine că sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor.

Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art.970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.”

Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art.1271].

96. În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta.

Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune.

În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului.

Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

97. Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

98. Din cele de mai sus, rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătiri economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit.

Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului.

Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

99. De asemenea, Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă și echitatea, în condițiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului.

Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor.

Din coroborarea dispozițiilor art.969 și art.970 din Codul civil din 1864, rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forța obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de parte, și bunacredință în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci și toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa (art.970 alin.2 din Codul civil din 1864).

Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al buneicredințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului.

Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sine-stătătoare, ci se condiționează reciproc.

Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă nici una dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Aşadar, echitatea, alături de bunacredinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă
între ele.

100. Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului.

Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale.

101. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea reţine că impreviziunea constituie doar o aparentă excepţie de la principiul autonomiei de voinţă a părţilor.

102. Chiar dacă Legea nr.77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune, intenţia legiuitorului de a face aplicarea instituţiei impreviziunii reiese din art.11 teza întâi care face referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din Expunerea de motive a legii care foloseşte expresia „criză a contractului”. Aceste sintagme trebuie interpretate ca fiind o expresie particularizată la nivelul contractului de credit a teoriei impreviziunii, aşa cum a fost enunţată mai sus.

Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestaţiilor în condiţiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului.

103. Din analiza prevederilor legale rezultă, astfel, că instanţa, potrivit art.4 alin.(l) din lege, verifică îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii (persoanele cărora se aplică prevederile legale, cuantumul sumei împrumutate, scopul contractării creditului, lipsa în privinţa consumatorului debitor a vreunei condamnări pronunţate printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii) şi că, într-o interpretare restrictivă a legii, nu ar avea dreptul la verificarea altor condiţii, cum ar ficondiţiile privind existenţa impreviziunii.

104. Curtea constată că toate contractele de credit din prezentele dosare în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr.77/2016  au fost încheiate în perioada 2007-2009. Drept urmare, instanţa de contencios constituţional va trebui să facă distincţie între art.11 teza întâi („în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare”) şi art.11 teza a doua („cât şi contractelor încheiate după această dată.”) din Legea nr.77/2016.

De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art.29 alin.(l) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional „decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. ” Cu alte cuvinte, având în vedere obiectului sesizărilor care privesc contracte de credit încheiate înainte de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, publicată inițial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 24 iulie 2009, respectiv în perioada 2007-2009, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza a doua urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât vizează contracte încheiate
după intrarea în vigoare a Legii nr.77/2016.

Aşadar, Curtea va examina excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza întâi, însă prin raportare la cele ale art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016, întrucât acestea conturează sfera obligaţiilor al căror conţinut este contestat prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate.

105. De asemenea, în ceea ce priveşte prevederile art.3 teza întâi din Legea nr.77/2016 [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr.287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare"], având în vedere că aceleaşi contracte de credit au fost încheiate chiar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, adică 1 octombrie 2011 (potrivit art.220 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.409 din 10 iunie 2011) şi care nu pot fi aplicate contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanţa de contencios constituţional va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi.

Vezi in Fisiere DECIZIA nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 alin.(3), art.3, art.4, art.5 alin.(2), art.6-8, în special art.8 alin.(1), (3) și (5), art.10 și ale art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său